COPIII DIN FILME ȘI…..OUTLANDER

Îi știți? Cum nu? E plină lumea filmelor de ei.

Copiii din filme sunt accesoriile acelea care intra in scenă când trebuie ilustrat faptul că protagoniștii sunt părinți.

Sunt cuminți, stau unde-i pui, se joacă singuri, adorm seara singuri, in camera lor, după ce ii pui in pat si le închizi lumina și ușa. Când sunt bebeluși mai plâng uneori noaptea, dar se calmează repede cu un biberon. Mănâncă frumos la masă, pe la nunți sau alte petreceri au masa lor separată de-a adulților. În situații de criză, știți voi, catastrofe naturale, atacuri extraterestre și altele asemenea, stau cuminți lipiți de părinți, nu se crizează, etc.

E drept, în comedii, mai fac prostii, altfel filmele n-ar fi comedii, iar protagoniștii  n-ar fi puși în situații hazlii pe care să le rezolve.

E drept, fetița din „Razboiul lumilor” s-a panicat și a plecat de unde-i spusese taică-su să stea, fapt ce a dus la capturarea ei, dar cum altfel și-ar fi dovedit Tom Cruise calitățile de erou?

E drept, în „Dear John”, e un băiat care se poartă aiurea , dar are o scuză: e autist.

E drept că în „Neveste disperate” Susan nu e împăcată cu metoda Cry it out, dar i se explică foarte clar „beneficiile” acestei metode pentru copil (nu, nu pentru părinți).

E drept că în „Arrow” Diggle își poartă fetița într-un SSC, fapt absolut lăudabil într-o lume dominată de cărucioare, dar, în același episod, fetița, nou născută, adoarme liniștită, singură, în pătuțul din camera ei, după ce i se stinge lumina iar părinții ies din cameră.

Or mai fi și alte cazuri, dar mie doar astea îmi vin în minte acum.

Copii din filme, după părerea mea, nu sunt copii, sunt niște păpuși frumoase, care nu incomodează prea mult decât dacă scenariul le spune s-o facă.

Și cred că lucrul acesta e periculos. Pentru că mulți consideră că așa ar trebui să fie copiii, cum îi văd ei în filmele americane. Și mulți părinți se panichează când bebelușul vrea doar în brațe, vrea doar la sân, stă agățat de adulți zi și noapte. Și li se pare incredibil ca un copil să alerge toată ziua, să nu vrea să se joace singur, să facă pozne, să strice, să verse, să aibă crize, să urle, să se trântească cu fundul de pământ.

Asta în condițiile în care netul și literatura de specialitate pun în evidență tot mai mult comportamentul normal al copiilor de orice vârstă și cauzele care îl generează.

Nu. Copiii adevărați nu sunt cei de pe marele și micul ecran. Mai sunt și din ăștia, da-s rari. Cine are parte de ei, sa se bucure cât pot. Următorul copil s-ar putea să nu fie așa.

Copiii râd uneori necontrolat, copiii fac glume care lor li se par absolut amuzante dar nouă s-ar putea să ne frece nervii.

Copiii se mișcă, nu pot sta locului prea mult timp, în nici un caz nu vor sta la nesfârșit pe scaunul unde le-ai spus să stea.

Copiii se sperie și plâng și au crize când nu știu cum să se exprime altfel.

Copiii spun NU. Spun NU atât de des cât simt nevoia să o spună. Nu vă amăgiți când îi determinați să spună DA împotriva voinței lor. În interiorul lor ei tot NU spun.

Copiii pun întrebări incomode. 

Copiii vor să nu se simtă singuri, au mereu nevoie de parteneri de joacă.  David, cel puțin, e cel mai creativ în joacă atunci când e împreună cu prietenii lui.

Copiii adoră să se joace cu părinții și trag cât pot de timpul petrecut cu părinții.

Copiii sunt veseli și energici și exasperanți și frumoși și curioși și afectuoși și lipicioși și poznași.

Copiii au trăiri extrem de puternice, pe care uneori nici ei nu le înțeleg și atunci și le exprimă crizându-se.

Eu sunt fascinată de lumea lor. Am mereu rețineri când intru în contact cu ei și sunt mereu uimită când ei se deschid și mă lasă să intru în viața lor și se lipesc de mine și mă acceptă cu entuziasm. Pentru că în lumea adulților nu prea se întâmplă asta. Adulții te primesc mai greu în sufletul lor.

Poate de asta ne e și așa ușor să-i rănim pe copii. Ei se deschid și se bucură de fiecare dată când cineva le arată că vrea să intre în lumea lor. Dar nu toți cei care o fac au și intenții sănătoase.

În fine, asta e altă poveste.

Ce e Outlander și ce caută în toată discuția asta despre copii?

Întâi o scurtă introducere. Outlander este un roman fluviu scris de Diana Gabaldon. Primul volum a fost publicat în 1991, ultimul (al optulea ) în 2014. Nu vă povestesc despre ce e vorba, cu o simplă căutare pe net găsiți orice informație doriți despre roman și autoare.

Am aflat despre acest roman toamna trecută când, din curiozitate, am urmărit câteva episoade dintr-un serialnou, către care pusese link o prietenă de pe FB. Nu numai că mi-a plăcut, dar m-am îndrăgostit de-a dreptul. Acțiunea se petrece, în cea mai mare parte, în Scoția secolului 18, decorurile sunt superbe, protagoniștii la fel, povestea este surprinsă minunat.

Cum mintea îmi era plină până la refuz de filmul acesta, am căutat cărțile. Și până atunci Kindle-ul îmi fusese prieten bun și citeam pe el cărțile din seria Game of Thrones dar de îndată ce am reușit să le descarc pe cele din seria Outlander eu și Kindle-ul am devenit nedespărțiți. Citeam acasă, citeam în parc, citeam în tren, citeam la cursurile mai plictisitoare, ba chiar am mai citit și mergând pe stradă. Pe bicicletă nu am reușit să citesc. Nu stăpânesc încă atât de bine mersul pe bicicletă.

Dacă nu  îl am în geantă într-o zi, mă simt străină. Am citit dintr-o suflare primele volume (nu a contat că sunt în engleză și că nu înțelegeam chiar toate cuvintele), visând sa le vad ecranizate. De mult nu m-a mai pasionat atât de mult o carte. Mă simțeam ca în școala generală sau liceu când citeam până noaptea târziu, captivată de acțiunea diverselor cărți.

Dar nici un volum nu mi-a plăcut mai mult ca volumul cinci. Nici un volum nu aștept să fie ecranizat  mai mult ca volumul cinci. Știu, mai am de așteptat încă cinci ani până atunci, dar mi-aș dori foarte mult să văd dacă producătorul, regizorul și toți cei implicați în filmare reușesc să surprindă relația personajelor cu copiii.

Pentru că sunt absolut fascinată de modul natural în care autoarea a descris creșterea copiilor în acea perioadă și pentru acele personaje.

Dacă serialul ar respecta cartea, copiii din Outlander ar fi cei mai aproape de realitate dintre toți copiii din filmele văzute până acum.

Când sunt nou-născuți ei sunt veșnic în brațele unui adult, fie el părinte sau bunic  sau  rudă sau servitor.

Copiii din Outlander sunt alăptați exclusiv și la cerere în primele luni de viață și sunt alăptați și după ce încep să-și diversifice alimentația și le cresc dinții.

Copiii din Outlander dorm în pat cu părinții sau în pătuț,  în camera părinților (când mai cresc un pic), părinții se trezesc mereu la orice semn că ar fi ceva în neregulă cu copiii.

Copiii din Outlander plâng câte o noapte sau o zi întreagă când au colici, când le ies dinții, când le e prea cald, când visează urât.

Copiii din Outlander sunt energici și curioși, se murdăresc, mai strică din lucrurile adulților, și, în joaca lor, fac uneori ravagii în jur.

Părinții din Outlander sunt obosiți și, uneori, la limita puterilor, dar înțeleg că un copil e mai important decât orice și că ieșirile adulților  nu au nici o legătură cu copilul, ci cu propriile limite.

Părinții și bunicii din Outlander (bine, personajele principale, ele sunt ilustrate mai în amănunt). sunt trup și suflet dedicați copiilor. Bunicul își ia copilul mai mic de un an cu el, pe cal, când are de mers să discute cu niște oameni importanți. Tatăl și bunicul îl iau și pe copilul de un an și jumătate cu ei, când se duc să construiască ceva la distanță mai mare de casă.

Copiii sunt incluși în viața de toate zilele. Se învârt prin bucătărie, se joacă în pământ și pietre când munca adulților e pe câmp, văd la părinții și la bunicii lor cum se desfășoară viața de familie și învață din ceea ce văd.

Și nimeni, absolut nimeni, nu le cere copiilor să facă ceva ce ei înșiși nu fac. Nimeni nu-i spune copilului „fugi de aici că eu am treabă și n-am timp de tine”. Mai degrabă, atitudinea generală e de „hai să-ți arăt ce fac, încearcă și tu”. Asta indiferent de ce face adultul, că e gătit, potcovit, tăiat lemne, cusut sau construit garduri și case.

Nu mai vorbesc de bebelușii care, în caz ne nevoie, sunt alăptați și de alte mame. Dacă văd și asta în film, atunci chiar îl declar cel mai fain serial din toate timpurile.

Da, dacă ar respecta cartea, Outlander ar fi un model care ar contracara impresia falsă despre copii pe care o creează filmele.

PS. Alte câteva idei personale despre carte:

În volumul 1 am urat din tot sufletul scena cu bătaia. Eu aș fi păstrat-o, dar aș fi scris-o altfel. Sunt curioasă dacă și în ce mod va fi inclusă în serial. Cred că o aștept mai mult decât episodul cu închisoarea Wentworth.

Scenele de amor sunt frumoase si incitante fără a fi porcoase sau prea siropoase.

Îmi place că, în romanul acesta, bărbații sunt cei care trec prin cele mai multe suferințe fizice și psihice crunte și sunt aduși la limită, dar își regăsesc puterea interioară de a merge mai departe. Desigur, și datorită femeilor pe care le au lângă ei. Doar „Iubirea mișcă sori și stele”, nu?